Ultimele postări
Loading...
Saturday, 13 October 2012

Lasă-mi toamnă pomii verzi...


    M-am trezit dimineaţă cu o senzaţie de goliciune morală; o  greutate inexplicabilă îmi apăsa sufletul. M-am uitat pe fereastră...  întuneric. Vecinii nu aprinseseră încă aparatele radio. Câinii nu lătrau, nu se auzea niciun vruum vrum vruuuuuuuuum  (motoare). „Atâta pace şi linişte, (m-am gândit) parcă locuiesc într-o pustietate”. Hmm... mda. Meritul termopanelor. Mulţumesc celui care a avut ideea asta fabuloasă. Trebuie să fie extraordinar de bogat acum. Probabil stă cu burta la soare pe undeva în Hawaii  cu un cocktail albastru-ntr-o mână, iar în cealaltă mână un alt cocktail... roz! Fir-ar el să fie! 
--- Mă, de ce tu ai idei aşa fenomenale iar eu nici măcar una?! Unde-i dreptatea în asta?! Dar lasă, că-mi va veni şi mie timpul... să mor, sigur (de asta nu scapă nimeni, oricât ar încerca). Mda... ei da ce morboasă eşti fată. Nu-i frumos. :p

     Pe la 12 parcă soarele începea să-şi întindă razele... părea că mă cheamă. Am decis să ies, să fac ceva comisioane. M-a rugat mama să caut un studio optic că vrea să-şi facă o nouă pereche de ochelari. A treizecea pereche cred. Plus că trebuia să verific dacă mai am vreun Ron în cont. 
    Aşadar, întâi în oraş şi pe urmă la o plimbare în parc. Suna bine. Mă-mbrac in 5 minute. 

--- Nu crezi? Pot să-ţi demonstrez dacă chiar te intrigă. Am făcut ani de-a lungul practică. Mai ceva ca un sportiv. Cel mai mult îmi ia să-mi pun rujul. Un ruj rosu ca focul, pe care trebuie să-l aşterni cu viteza lumii deoarece se usucă instantaneu devenind un fel de plastilină indelebilă. Dacă ai greşit conturul eşti pierdut! Din fericire, datorită bunei mele voinţe, am multă dexteritate cu el. Am consumat jumătate  făcând practică de 5 ori pe săptămână. Dar voi vorbi în alt articol despre machiaj-urile mele. 
   
    Abia ieşită-n strada plină cu maidanezi, o briză de aer rece (venit parcă din Siberia) mă izbeşte cu violenţă-n faţă. Brrrrrr si-ncep subit să tremur. Privirea mi se-ntreaptă cu speranţă spre cer. 

--- E soare!!! Şi nu mă dau bătută; îmi înteţesc pasul în speranţa că mă voi încălzi cu repeziciune. Ajung în oraş („păi nu locuieşti în oraş?!” te-ntrebi tu cititorule temerar. Ba da, în oraş, dar într-o periferie uitată de lume, în Bronx mai exact) şi după cum mă privea lumea era clar că nu eram îmbrăcată adecvat temperaturii glaciale de afară. 
--- „Uff, nu mă-ntorc să mă schimb! Am făcut 25 de minute până aici, merg înainte. Ce, n-am atâta voinţă?!” Afişez un surâs tâmpit pe faţa vânătă de frig şi continui cu îndărătnicire. Un tip mă priveşte lung de la distanţă iar eu mă strâng în spate de groază.
--- „Să vezi ce-o să  mă insulte măgarul ăsta. Aşa-mi trebuie dacă nu mi-am luat palton”. (Am notat că lumea obişnuieşte să se ia de oameni din orice motiv; cred că e o distracţie ceva.) Ajuns la un metru de mine îmi zice cu nonşalanţă: 
---„Ce bine-ţi stă, parcă ai 16 ani.” 
--- Ha....?!?! 
Eu, mirată şi cu creierul în repaus, continui pe strada mea. 
--- „Hai opreşte-te puţin, de ce eşti rea?”
. Mă fac că nu aud.
--- "Eşti nebun, tovarăşe; dacă mă opresc acum devin statuie de gheaţă; cred că ai băut prea mult vin fiert!".  
După circa 50 de minute încep să realizez că e mult mai frig decât mi-aş fi imaginat. Mâinile au început să-mi îngheţe teribil, chiar şi dinţii îmi clănţăneau ritmic de parcă era decembrie! Dar am zis că merg în parc şi acolo o să ajung! 
  Parcul plin de elevi. Mda... 
---„ia uite la ei, părinţii îşi rup spinările la muncă prin străinătate şi ei chiulesc la greu. Halal”. 
Trei băieţaşi pe o bancă mă privesc cu ochii afumaţi de cine ştie ce substanţe. Nu păreau să aibă mai mult de 14 ani, poate chiar mai puţin. Unul dintre ei îmi strigă:
---  „a zis colegul meu că eşti foarte drăguţă”. 
Sfinte Sisoe!  
--- „Am 36 de ani, mă gândesc... aş putea să vă fiu mamă la toţi”. Dar nu comentez, nu e prima dată că mi se-ntâmplă. Dacă m-aş fi apropiat de ei ar fi rupt-o la goană. 

După 5 minute de plimbare soarele dispare fără urma şi, odată cu el şi dârzenia mea.
Frunzele îngălbenite căzute la pământ, frigul ce mi-a intrat adânc în oase, starea generală de nostalgie... toate acestea adunate mă constrâng să renunţ la planul meu. „Gata, nu mai pot: mor de frig, acasă cu mine!” 
O baie fierbinte şi o ciocolată caldă cu iz de scorţişoară. Ce poate fi mai minunat?! Şi, dacă îndrăzneşti, adaugi şi nişte peperoncino di Cayenne (boia de ardei iute, mai pe româneşte) destinderea e asigurată! Şi hai să exagerăm cu frişcă 100% naturală! Extaz total. 

Melancolie, frig, ceaţă, ploi, noroi, dezordine, stratul de frunze moarte pe care toţi călcăm fără milă, copacii goi, tremurând de frig şi tristeţe, haine grele şi cenuşii, etc.= toamna. Personal nu iubesc acest sezon. Prefer copacii verzi şi soarele fierbinte! Uffa!

0 comentarii:

Post a Comment

RESPECT este cuvântul de ordine. Aroganța/grandomania, insultele de orice gen, comentariile care NU sunt la obiect nu au ce căuta pe această pagină. Dedic trup şi suflet reţetelor, de aceea orice iniţiativă (like, share, comment) este apreciată. Mulţumesc. O viaţă delicioasă îţi doresc. Ps. În caz de nu vezi publicat comentariul tău (1-3 zile), este pentru că nu am acces la internet.

 
Toggle Footer